Claudia Boghicevici

S-a dus si 2011. Pentru ortodocsii care respecta Calendarul Gregorian Anul Nou chiar si-a intrat in drepturi. Pentru cei care sarbatoresc, pe stil vechi, conform Calendarului Iulian, astazi miezul noptii inseamna pasul spre 2012.

Numaratoarea inversa a inceput si timpul trece masurand finele a inca un an din vietile noastre. Ma includ aici si pe mine, fiindca ma adresez tuturor celor care sarbatoresc pe stil vechi si in mod special comunitatii sarbe din Colegiul 2 Arad, exponenta traditiilor si valorilor sarbesti din arealul aradean. Asadar, ma include si pe mine, fiindca prin casatorie mi-am impropriat setul de norme si valori sarbesti.

Cum a fost 2011? Ce am facut in acest an? Ce (mai ) puteam sa facem? Cat am evoluat? Cati din talantii primiti din gradina Cerului am folosit? Sunt doar cateva intrebari si – cel putin – tot atatea momente de reflectie. Intr-un 2011 extrem de grabit, intr-un 2011 in care timpul parca ne obliga sa facem pasi in avans, ma intreb cat ragaz am avut pentru noi, pentru forul nostru interior. Zilnic ne privim in oglinda. Ne intampina doar exteriorul. Dar interiorul? Cu interiorul cum ramane?

Din ce in ce mai prinsi de cotidian, uitam de interior. Uitam ca interiorul e Sursa.

Va doresc si imi doresc pentru 2012 sa avem ragaz pentru noi, pentru cei dragi noua, sa gasim calea pe care poate n-am descoperit-o pana acum, sa ne identificam cu cele mai valoroase resurse interioare si sa le aducem in prim-planul vietilor noastre, sa ne cultivam credinta, sa fim raze de lumina pentru cei din jurul nostru, sa iertam, sa iubim, sa stim sa cantam viata.

Daca  reusim, inseamna ca ne-a preocupat  (si ) interiorul. Cu siguranta cu mai mult interes  decat in 2011.

Doamne, ajuta!

La multi ani!

An Nou Fericit!

Praznicul de astazi, cand crestinatatea il cinsteste pe Sfantul  Ioan, cel care L-a botezat pe Mantuitorul Iisus Hristos in apa Iordanului, incheie cununa sarbatorilor crestine ce au marcat sfarsitul anului precedent dar si inceputul celui nou.

Etosul si trairea acestori sarbatori se detaseaza de altele,  atat prin faptul ca sunt concentrate intr-o perioada densa de timp, cat si pentru ca irump de bucurie. Bucuria duhovniceasca de a fi partasi la: Nasterea Mantuitorului, alaturi de ingeri, pastori si magi; praznuirea  intaiului mucenic, arhidiaconul Stefan.  Ziua de Anul Nou da sens religios noului inceput prin cinstirea Sfantului Vasile cel Mare, episcopul Cezareei Capadociei, dar si prin aducerea aminte a taierii imprejur cea dupa trup a Domnului. Daca ieri, intreaga crestinatete a readus in planul sufletesc episodul Botezului Domnului, astazi, Ioan Botezatorul, Inaintemergatorul Domnului este cel ale carui proorocii si fapte rasuna ca un nou indemn de primenire sufleteasca la inceput de an 2012.

In mod firesc, aceste margaritare ale bisericii – sarbatorile – au misiunea de a trezi in sufletele noastre bucuria sfanta, pacea desavarsita, inclinatia catre meditatie si deopotriva catre fapta cea buna.

Intr-o lume in deriva, nu stiu cati dintre noi am reusit sa gustam -macar in parte – din trairile autentic spirituale ale acestor zile inaltatoare. Esenta sarbatorilor se reduce tot mai mult la aspectul material al lui “a avea”, in detrimentul autenticului spiritual “a fi”. Plumbul materiei coboara inaltimea aripilor catre inalt pana la diluarea sensului praznicelor si trairea lor rupta de sfera divina.

Ziua de astazi vine cu inca o chemare a redescoperirii lui “a fi”. Sfantul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului, este un reper, un model . El pregateste poporul pentru venirea mesianica a lui Iisus prin indemnul :”Pocaiti-va , ca s-a apropiat imparatia cerurilor.” El este modelul smereniei evidente. In contextul in care omul, prin firea cazuta, se afla in cursa pentru o afirmare continua – si ma refer aici la afirmarea individuala – Ioan imbraca haina smereniei desavarsite si declara, cu referire la Iisus Hristos: “Nu sunt vrednic ca, plecandu-ma , sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

Sfantul Prooroc Ioan a biruit mandria. A ars-o cu pecetea smereniei.S-a jertfit pentru aproapele.

Prin faptele sale, s-a dat model de viata crestina. A deschis si a pregatit calea Mantuitorului lumii.

Pret de cateva minute, opriti-va din maratonul lui “a avea”. La inceput de an, deschideti in vietile voastre o noua cale, cu toate atributele ce apartin lui “a fi”. Parintele Arsenie Boca, in cugetarile sale, estima ca “cea mai lunga cale  este calea care duce de la urechi la inima”.Transformati informatia in convingere si in mod de viata, pentru un suflet luminat, izvor de bucurie. Prin Iisus Hristos avem  garantia acestei stari: “Acestea vi le spun, ca bucuria Mea sa fie intru voi si ca bucuria voastra sa fie deplina”. (Ioan, 15,11)

Doamne, ajuta-ne!

La multi ani tuturor ce poarta numele de Ioan si derivatele acestuia, cu impliniri si bucurii…mii!

Dr. ec. Claudia Boghicevici,

A mai trecut un an…Ne aflam de cateva zile sub auspiciile unui 2012, in care constientizam –inca o data – trecerea si importanta timpului pentru vietile noastre.

Ce inseamna o asemenea perioada? Prilej de introspectie as spune. Ne intoarcem privirea inspre anul trecut si punem in balanta realizarile cu obiectivele ramase nebifate. Moment de creionare a unor teluri pentru cele peste 3oo de zile ce ne stau in fata – as adauga. Fara indoiala, acest inceput indeamna la o analiza a propriei constiinte in relatia cu Divinitatea. Si implicit cu semenii. Cum m-am manifestat? Ce am facut ? Ce am facut dar puteam mai bine? Ce n-am facut dar puteam sa fac? Ce am gandit si cum am gandit? Ce am vorbit? Ce am simtit? Cum m-am dezbracat de ego-ul care ucide frumusetea si desavarsirea Creatiei Divine?

Onestitatea implica raspunsuri transparente. A fi obiectiv si sincer cu raspunsurile la intrebarile care dau masura trecerii prin timpul anului trecut ne dau posibilitatea de a ne regasi, de a ne obiectiva in raport cu cine suntem, ce am reusit si cum trebuie sa actionam. Raspunsurile la intrebarile trecutului ne dau perspectiva reconfigurarii viitorului. Dar cel mai actual ramane prezentul. Este acest astazi si acum pe care putem aseza temelii de idei noi sau neterminate, de nazuinte, de crezuri, de inceputuri indiferent de natura acestora.

Nu lasati pe maine ce puteti  face azi – spune proverbul. Nu-l ignorati. Stabiliti-va scopuri clare si cautati in interiorul Dumneavoastra sau in jur cea mai puternica motivatie. Apoi perseverati. Indrazniti sa perseverati in alegerea ce se pliaza cel mai bine felului vostru  de a fi si de a actiona.

Fiecare an isi are propriul glas. El ne insoteste si ne instiinteaza constant despre cum ar trebui sa actionam. Nu-l ignorati. Ascultati si cumpaniti. Alegeti cea mai potrivita varianta pentru fiecare situatie cu care va veti confrunta pana la finele lui 2012. Desigur, nu singuri. Pentru oamenii cu credinta, intrarea in Noul An reprezinta constientizarea ca timpul este in stransa corelatie cu Dumnezeu, marele arhitect al vietilor noastre. Cand semenii nu au disponibilitatea sau timpul de a va fi alaturi in luarea unei decizii, plecati-va intreaga fiinta si cereti cu smerenie ajutorul Celui care da scop si sens timpului: Dumnezeului ce ne ofera perspectiva unui timp nepretuit. Al vesniciei.

Indiferent ce gust a lasat anul trecut si/sau anii trecuti casa vietii Dumneavoastra, bucurati-va de noul inceput, de perspectiva pe care acest timp neanceput o asterne pentru fiecare dintre noi. Creionati acest an in cele mai calde culori de actiuni, sentimente, trairi, gesturi, ganduri….

Ancorata in prezenta inceputului de an, va doresc puterea de a va redescoperi noi resurse interioare, inspiratia de a le activa si priceperea de a scrie file cu cat mai multe impliniri in Noul An.

Cu consideratie,

Dr. ec. Claudia Boghicevici,

Deputat PDL – Colegiul 2 Arad

Trăim într-o societate care s-a deschis mult după anii comunismului, dar care din păcate încă  își refuză perpetuarea.O spun cu un mare regret în suflet, dat fiind faptul că ultimele date statistice ne indică  România ca ocupând al treilea loc în Uniunea Europeană în privința numărului de avorturi săvârșite anual.Ba mai mult decât atât statistica ultimilor 50 de ani, ne arată un cutremurător adevăr- și anume, faptul că peste 22 de milioane de avorturi au fost săvârșite în acest interval de timp.Adică am refuzat dreptul la viață pentru încă o Românie!

Suntem înconjurați de informație, tehnologie, avem acces la educație, și cu toate acestea, avortul rămâne o mare problemă socială.Mulți se feresc să trateze acest subiect în mod public, datorită controverselor pe care acest subiect încă le stârnește, dar în calitate de mamă, nu pot să nu trag un semnal de alarmă asupra consecințelor unui astfel de act.

Legislația românească a legalizat practica avortului, doar  în primele 12 săptămâni de sarcină, având în vedere faptul că întreruperea sarcinii nu prezintă un risc fizic asupra mamei.Adevărat, dar cum să rămâne cu daunele psihice?Cum rămâne cu faptul că acest gest te va urmării toată viața?Cum ramâne cu regretul de a nu fi ales o viață , ci o crimă?

Este paradoxal când ne gândim cât de repede dorim să experimentăm lucruri noi, ce  țin de viața matură, și cât de imaturi suntem atunci când vine vorba să ne și asumăm responsabilitatea pentru greșelile noastre…

Am vizionat nenumărate confesiuni ale femeilor care au recurs la acest gest, nu a fost niciuna care să  nu regrete faptul că a săvârșit un avort!Nu prea mai avem explicații plauzibile pentru așa zisa sarcină nedorită, în condițiile în care avem la îndemână nenumărate metode de contracepție!

Se spune că avem dreptul de a alege, este adevărat, dar avem dreptul de a alege pentru noi, nu și pentru alții, iar dreptul la viață ar trebui să fie respectat oricui( medicina a demonstrat că încă din primele zile, fetusul reprezintă o formă de viață care se dezvoltă continuu până la 9 luni).

Și atunci vin și vă întreb: cine suntem noi să decidem cui să-i acordăm acest drept la viață?Până unde ne gândim să concurăm cu Dumnezeu?

Vrem nu vrem, ne place sau nu, intoarcem o noua fila in existenta noastra. De un alb imaculat, noua pagina poarta o singura inscriptie: 2012. Gandurile, vorbele, faptele noastre vor fi cele care vor da contur randurilor care, in tacerea si discretia lor, ne vor pastra imaginea fidela a ceea ce am ales sa fim si traim.

2012 ne curteaza si glasul lui ramane ca un ecou in spatial nostru auditiv, chiar si pentru simplul fapt ca astrologii l-au detasat de anii obisnuiti si l-au zugravit cu atributele unei carisme care frizeaza apocalipticul. Asertiunile lor nu-mi dau temeri. Dincolo de ele si peste ele e Voia Divina al carei glas a atentionat lamurit: ”Privegheati, caci nu stiti nici clipa, nici ceasul cand va veni Fiul Omului”

Din alt punct de vedere, 2012 ne sta prin preajma de prin toamna. De cand asteapta sa-i oferim un loc de bun venit. Indiferent de alegere – si ma refer aici atat la spatiul geografic sau la locatia pentru care optam pentru noaptea de Revelion – eu cred ca Noul An trebuie primit cu sufletul curat, deztelenit de ganduri si resentimente ce atat de usor ii distorsioneaza forma.

Apropo, Craciunul si Anul Nou sunt sarbatori care tainic si-au fagaduit un tandem evident. Expresia Craciun Fericit, un An Nou cu bucurii si impliniri, uzitata de majoritatea dintre noi ca forma de urare la ceas de sarbatori, este o dovada a legaturii intrinsece dintre cele doua evenimente ce marcheaza ulima luna a fiecarui an.

De Craciun oferim cadouri. La origine, gestul are o noblete evidenta. Daca mai si cautam cadoul care poate lasa un ecou destinatarului, care dincolo de stralucire sau valoare atinge sfera unor nevoi subtile, atunci inseamna ca demersul nostru nu are doar finalitate, ci si valoare. M-as bucura sa stiu ca ati avut parte de Craciun de un dar adevarat, de un dar cu valoare nu doar materiala, ci si sufleteasca.

Daca nu s-a intamplat asa, tandemul la care am facut referire adineaori ne mai da o sansa. Trecerea dintre ani poate fi cel mai valoros cadou pentru fiecare dintre noi. Nu asteptati ca darul sa vina din partea unei prsoane anume. Ignorati tiparele si, in zilele ce au ramas pana la cumpana dintre ani, pregatiti cel mai deosebit cadou pentru dumneavoastra si, de ce nu, pentru cei dragi.

Deschideti-va poarta sufletului si lasati-va patrunsi de lumina bogata ce insoteste trecerea spre un nou an. Dar mai presus de aceasta lumina, lasati Lumina Divina sa coboare in inima. Aprindeti apoi in fiinta voastra flacara credintei, a faptei bune, a iubirii de Dumnezeu si a iubirii de semeni…. Salasluit in inimi, pastrat cu mare pretuire, legat cu panglica smereniei, acest valoros dar ce se slefuieste cu vointa, perseverenta si rabdare, poate fi timpul unui nou inceput sub auspiciile unui Nou An: 2012.

La Multi Ani, cu sanatate, armonie si impliniri!

Dr. Ec. Claudia Boghicevici,
Deputat PDL al Colegiului 2 Arad

Cred că vine un moment în viaţa fiecăruia dintre noi, când ne întrebăm exact aşa ca în acel cântec: oare cu cu ne-am ales în viaţă?În fiecare etapă din viaţa noastră alergăm după ceva.Se spune că natura umană tinde spre perfecţionism şi evoluţie.Şi totuşi…pentru ce? Ne fixăm ţinte, obiective, ne facem planuri, vise, uneori le atingem , alteori ne trezim că am alergat după iluzii.

Dar cum să facem distincţia între miraj şi realitate?Cu fiecare nouă oportunitate începem goana după atingerea obiectivului, zi de zi, an de an.Priorităţile se schimbă, în funcţie de schimbările din viaţa noastră.Unele cred că ar trebui să rămână neschimbate ca importanţă.Şi asta cred că uităm mereu să facem.Familia este unanim acceptată de toată lumea ca fiind reperul cel mai important în viaţa fiecăruia dintre noi. Aşa şi este, dar oare îi şi preţuim importanţa?Uneori, uităm să o facem.Uneori, ne ia valul şi începem să ne depărtăm de familie pentru succesele profesionale.Crude iluzii!

Motivăm, că şi noi ne sacrificăm, pentru a construi un viitor mai bun pentru familia noastră.În parte este adevărat, dar numai în parte…Aici nu-mi permit să generalizez, dar îmi deschid sufletul şi uitându-mă în spatele ultimilor ani, îmi dau seama că m-am sacrificat, dar i-am şi sacrificat.Mă refer la familia mea, familie care mi-am dorit-o mai mult ca orice pe lume, fetiţa care mi-e lumina ochilor…şi eu am ales un drum anevoios şi plin de sacrificii dar satisfacţia muncii mele, atunci când văd mulţumire şi zâmbete din partea oamenilor pentru care fac aceste sacrificii, compensează durerea de a mă despărţii în fiecare săptămână de familia mea şi de ingeraşul meu.

Sunt momente grele când regret drumul ales, sunt momente în care mă topesc după căldura căminului meu, sunt momente în care îmi pierd motivaţia, energia, puterea…dar atunci Dumnezeu mă întăreşte , iar eu ştiu că binele se răsplăteşte mereu cu bine.Oricât de ireal sună pentru vremurile noastre, scopul meu este unul altruist.Am luat această funcţie ca pe o misiune de viaţă, misiune care o voi duce la bun sfârşit şi voi avea bucuria să ştiu că am lăsat ceva bun în urma mea!Dar până la momentul încheierii misiunii mele, Îl rog mereu pe Dumnezeu, să de-a răbdare familiei care mă aşteaptă mereu acasă, care mă iubeşte necondiţionat, care trebuie să se descurce în toate zilele fără prezenţa mea, care îşi organizează viaţa în funcţie de agenda mea, care mă încarcă de lumină din prima secundă a reîntâlnirii…

Dacă mi-e permis un sfat, evaluati-vă constant priorităţile, priviţi mereu în jurul vostru şi alegeti-vă realitatea.Uitaţi-vă la bătrânii voştri…cei cu chipul senin înseamnă că şi-au construit amintiri frumoase care le-a adus lumina pe faţă( pentru că la urma urmei ajungem să trăim de pe urma amintirilor).Luptaţi-vă mereu pentru ceea ce vor fi cândva cele mai frumoase amintiri-ele sunt rezultatul realităţii voastre.Amintirile neplăcute, sunt rodul iluziilor care ne-au abătut din drumul realităţii.

Un proverb spune că „în democraţie şi în capitalism nimeni nu e indispensabil”, ceea ce e foarte adevărat, cum la fel de adevărat ştiu că este şi faptul, că pentru familia mea sunt indispensabilă!Asta este marea diferenţă între carieră şi familie.Marketingul feminist consideră inferioară femeia care alege să-şi dedice viaţa familiei ei, eu o consider ca fiind mult mai realistă şi înţeleaptă decât multe exponente de succes din rândul femeilor.În definitiv, trăim înconjuraţi de miraje, dar la sfârşitul fiecărei zile ştiu că familia este singura mea realitate, iar pentru asta le mulţumesc!

Penru unii dintre noi realitatea nu se aseamănă deloc cu parametrii unora de „normalitate”.Generic obişnuim să spunem că soarta i-a încercat din greu.Eu personal, îi consider oameni aleşi, pentru că nu oricine poate duce aşa o greutate pe umeri.

Îi numim pe aceşti oameni persoane cu dizabilităţi, sau persoane cu nevoi speciale, de unde ne vine şi mai uşor să-i dăm la o parte.În general societatea arată un oarecare sentiment de compasiune, dar în acelaşi timp şi de excludere.Se fac foarte puţine eforturi de integrare a acestor persoane în realitatea noastră.

Facem atât de puţine eforturi să-i cunoaştem, să-i descoperim, să-i acceptăm…Aţi rămâne surprinşi să vedeţi cât de speciali şi minunaţi sunt aceşti oameni „altfel”.Viaţa le-a luat dintr-o parte, dar le-a dat cu prisosinţă putere, inteligenţă, credinţă, empatie, altruism, bucurie, curăţenie, lumină…Şi atunci care sunt cei privilegiaţi, cei ca ei care se bucură de tot ce le oferă viaţa cu bune şi rele, sau noi cei care alergăm după iluzii, fantasme plăsmuite de superficialitatea vremurilor noastre?

Mă înclin în faţa unor astfel de luptători, şi susţin din toată inima campania iniţiată de la Activewatch prin http://www.incluziune.org/ – Gala persoanelor cu dizabilităţi.Este frumos să vezi că se fac astfel de lucruri, că societatea îşi apleacă ochii spre aceşti oameni frumoşi şi special, care prin poveştile lor de viaţă, sunt un model de urmat pentru fiecare dintre noi.

Lansez şi eu public tot sprijinul meu în acest proiect, vă invit pe toţi să intraţi pe site-ul mai sus menţionat şi să-i cunoaşteţi pe aceşti oameni, care sunt sigură că vă vor schimba percepţia despre viaţă şi poate împreună vom învăţa să fim mai buni…

Niciodată nu e târziu pentru o faptă bună, gândiţi-vă că nimicul nostru de zi cu zi e totul pentru ei.Veţi fi surprinşi cât de simplu vă este să-i faceţi fericiţi şi cât de repede va răzbate lumina din sufletul vostru asupra întunericului problemelor cotidiene.

Peisajul nostru politic pare a fi cât se poate de controversat, puterea este cea care ia cele mai dure decizii pentru populaţie, iar opoziţia nu conteneşte să prevadă moartea României înainte de venirea Sfârşitului Lumii.

Cred că şi voi v-aţi obişnuit cu acest circ continuu (cred că deja mă repet, dar alt termen nu poae descrie situaţia actuală) în care bufonii opoziţiei îşi schimbă rolurile între ei doar-doar le vor fi pe plac stăpânilor din culise (vorbesc evident de Voiculescu şi Iliescu).

Sunt curioasă să văd cine mai e în strare să-i urmărească dar sunt şi mai curioasă să văd cum vor face faţă anului viitor (când ghilotina va sta deasupra capului lor).

La o prima vedere ai fi tentat să crezi că orice zi e un nou subiect de circ, de aici şi imposibilitatea rutinei. Când colo… tema e mereu aceeaşi, se învârt în propriul lor cerc şi uită mereu de faptul că minciuna are picioare scurte. De ce spun asta? Dintr-un motiv cât se poate de simplu. Bufonii centrali se calcă în picioare care să vorbească primul şi să înceapă să arunce cu pietre în demonica putere care condamnă poporul român la chinurile perpetue.

Până la urmă e dreptul lor…daaaaaar, mai vine câte o zi, când toate pietrele aruncate de ei li se întorc ca un bumerang şi le striveşte de fiecare dată credibilitatea. Aştept răbdătoare să văd cât mai rezistă.

Doar săptămâna aceasta le-au fost dezactivate toate bombele mediatice aruncate de ei pe piaţă. Care? Vă spun eu care… Parlamentul European a dat o rezoluţie conform căreia românii şi bulgarii trebuie să aibă acces liber pe piaţa muncii din UE până la finele lui 2011. Aşadar, s-a dovedit fapul că România a fost discriminată, desi au făcut toate demersurile necesare.

O altă bombă a fost faptul că Barosso i-a dat dreptate preşedintelui Băsescu în ceea ce priveşte asigurarea de lichidităţi către sucursalele băncilor din România. Până la această confirmare, opoziţia prezenta deja scenariul funebru al morţii financiar-bancare în România!

Când e vorba de muncă se ascund cu toţii în spatele vorbelor că de fapte se tem, de aceea Legea Asistenţei Sociale este încă blocată în Senat. Ei nu îneleg că noi nu ne jucăm de-a v-aţi ascunselea???

Să vă mai spun că acum când toate statele europene se tăvălesc în chinurile datoriilor de stat, România este salvată de aceste datorii??! Pentru că şi-a gestionat corect deficitul.

Un alt subiect mult mediatizat de către opoziţie a fost gradul de absorbţie al fondurilor europene. Ne-au numit incompetenţi şi leneşi pentru că nu facem nimic să absorbim aceste fonduri. La momentul votului pentru ministrul Leonard Orban, opoziţia deşi a recunoscut utilitatea lui, a refuzat să-l aprobe în funcţie, numai pentru simplul fapt că este o propunere venită din partea puterii. Şi atunci unde este interesul pentru binele României şi al cetăţenilor? Care a fost rezultatul? Comisia Europeană a recunoscut progresele României în procesul de absorbiţie al fondurilor europene.

Şah Mat!

De când am acces în funcţia de deputat mi-a fost dat să trec prin foarte multe situaţii ingrate. Una dintre cele mai ingrate este permanentul război cu opoziţia, iar termenul de “război” aproape că se poate lumea ad-literam. Poate vă vine uşor de cele mai multe ori să daţi crezare argumentelor lor, argumente formulate mai mereu doar în faţa camerelor de filmat, pentru că în Parlament de cele mai multe ori preferă să părăsească sala.Şi tot ei sunt cei oropsiţi…

Eu consider că noi toţi am cerut votul cetăţenilor pentru a merge în Parlamentul României să le reprezentăm interesele şi mai mult decât atât să ne aducem aportul legislativ pentru a creea condiţii mai bune pentru toţi cetăţenii României, indiferent de opţiunile lor politice.

Din păcate observ că aceşti opozanţi de carton şi-au dus rolul la extrem, iar în obsesia lor nu judecă că cel mai mare rău îl fac defapt cetăţenilor. Un alt aspect deranjant este demonizarea continuă a oricărei acţiuni făcute de PDL. Efectul nu este nici pe departe cel scontat, dar din păcate de cele mai multe ori cetăţenii sunt cei afectaţi, sunt debusolaţi şi inevitabil dezgustaţi de cele văzute în acest circ.

Şi atunci care ne mai este credibilitatea în faţa opiniei publice? Cum mai poţi convinge cetăţenii să meargă la vot, când defapt ei nu văd nimic altceva decât un război continuu?

Nu merg mai departe cu exemplele şi mă opresc la mult dezbătutul subiect al acestor zile-recensământul. Nu mai contează că este o lege care obligă ţările membre ale UE să efectueze un recensământ o dată la 10 ani, nu contează că recensământul este un instrument foare util pentru oglindirea societăţii româneşti şi mai ales pentru următoarele decizii care se cer în urma analizării datelor.

Până şi recensământul trebuia să fie temă controversată şi opoziţia a început să urle din răsputeri la televizor că defapt PDL-ul doreşte fraudarea viitoarelor alegeri pentru că se cere respondenţilor codul numeric personal (CNP-ul). Bineînţeles că nici posturile tv nu s-au lăsat mai prejos şi au început să de-a startul la o panică generală cu fel şi fel de scenarii sumbre de ce va face PDL-ul cu CNP-ul oamenilor.

Pentru cei care vorbesc fără să ştie îi pot eu înştiinţa de faptul că solicitarea CNP-ului este o practică comună în toate statele unde se realizează un recensământ, tocmai pentru ca veridicitatea datelor să nu poată fi contestată.

Victor Ponta, acest copil de suflet al bunicului comunist, nu oboseşte să spună vorbe fără conţinut, doar-doar mai creşte în ochii şefilor din umbră. În paranoia indusă de mai marii săi Ponta îşi uită şi cunoştinţele acasă-că altfel nu pot spune atunci când văd cum foloseşte argumentul CNP-ului ca fiind vreo conspiraţie PDL, când defapt încă din 2001 structurile de specialiate ale UE şi ONU au recomandat preluarea CNP-ului în special pentru zona de est a Europei unde mobilitatea populaţiei este mai mare. Să nu uităm de faptul că aşa cum ne-am dorit să facem parte din familia europeană, tot aşa trebuie să înţelegem că aceste date sunt necesare pentru o imagine cât mai clară a ceea ce înseamnă Uniunea Europeană.

Aşadar, care sunt concluziile? Recensământul se face, oamenii sunt confuzi, opoziţia se crede Mesia pentru România, când ei sunt cei care împrăştie  sămânţa rea către populaţie.

Mereu am fost o persoană deschisă, capabilă de empatie şi asta m-a format şi profesional- de aceea am lucrat toată viaţa mea în domeniul social şi am fost binecuvântată de bucurie să văd că pot ajuta oamenii pe care soarta i-a încercat greu!

Se spune că experienţele vieţii te călesc, pe unii îi chiar înrăiesc, poate aşa este, dar eu încep să cred că văd mereu în reluare acelaşi film în relaţia mea cu oamenii. Acest film se numeşte „Încrederea”. Mulţi cred că a fi deputat este un mare avantaj, nu contest, dar credeţi-mă că preţul plătit este foarte mare. Unul este „Increderea”…

Odată cu această funcţie m-am trezit asaltată de oameni care fie doreau să-mi fie prieteni fără nici măcar să mă cunoască, fie doreau să-i ajut cu toate problemele lor, fie considerau că li se cuvine ceva prin simplul fapt că mă cunosc.

Greşeala cea mare pe care am comis-o, a fost să percep lumea prin şablonul meu de caracter. Am crezut că toţi cei de lângă mine sunt asemeni mie – persoane de încredere. Mare greşealăăăăă… am gustat astfel din gustul amar al dezamăgirii.

Pascal spunea că suntem fiinţe limitate-superioare dar limitate.F oarte adevărat, Încrederea mea şi-a atins limita. Este foare greu să descoperi în mod constant că cei cu care lucrezi, sau colaborezi (pentru că nimeni nu poate reuşi de unul singur) sunt oameni care la prima ta întoarcere îţi înfig cuţitul trădării în spate. Încep să mă simt un veritabil Brânzovenescu (în relaţiile sociale nu cele politice) şi să mă tem de trădarea umană.

Este un lucru foarte trist să-ţi pierzi încrederea pentru că într-un fel simt că aşa îmi pierd optimismul, bucuria de a cunoaşte noi oameni este umbrită de teamă, sau pur şi simplu unele situaţii îmi crează un sentiment de deja-vu şi nu sunt amintiri plăcute.

Refuz să cred că nu mai putem avea încredere în oameni…. Încrederea este principiul de bază al dezlvoltării tuturor relaţiilor umane. Ce ne-a determinat să devenim atât de schimbători? Ce ne determină să fim laşi? Ce preţ plăteşti pentru umilinţa laşităţii?

Atât de simplu se crează iluziile, noi ne transformăm în iluzii atunci când trădăm încrederea celor din jurul nostru. Eu sunt o fire tolerantă şi permisivă în general, mă adaptez la diferite situaţii, discuţii, oameni. Dar ceea ce nu pot tolera şi ierta este minciuna şi trădarea. Este ca şi cum aş accepta să fiu şi eu o iluzie!

Cred că multe dintre voi vă regăsiţi în rândurile de mai sus-prieteni, colaboratori, subordonaţi poate chiar familie, care au profitat de încrederea voastră. Este firesc, uman… şi totuşi cum v-a schimbat pe voi? Care este lecţia pe care aţi învaţat-o?

Punct şi de la capăt…?